O peripetie a veacului nostru

Avionul a aterizat si o senzatie ciudata puse stapanire pe toata fiinta mea. Numai gandul de a-l vedea in carne si oase – nu numai pe Skype – imi facu tot trupul sa tremure de emotie. O emotie stranie dictata, in mare parte, de febra primei intalniri si de dorinta de a-l cunoaste si in realitate. Realitate pe care o doream in favoarea noastra. Speram sa fie exact asa cum il vedeam in fiecare seara pe Skype, cu acel chip senin care ma linistea numai privindu-l, cu acel zambet, uneori ironic, care ma destindea. Ma simteam in largul meu vorbind cu el si imi placea ca si el impartasea acelasi sentiment de plenitudine in timpul conversatiilor noastre nocturne pe internet si, cu toate ca nu eram de acord in multe privinte, intre noi se legase “ceva”, pe care niciunul dintre noi nu stia cum sa-l denumeasca; insa un lucru era cert : in fiecare seara, si eu cat si el, asteptam cu nerabdare sa ne logam si sa ne incepem discutia aventuroasa si neplictisitoare in fata webcamului.

Stateam cuminte si distrata la coada pentru a trece de punctul de control din aeroport cu mintea tot la el, si nici lumea care se grabea sa treaca imbulzindu-se in mod barbar de partea cealalta pentru a-si intalni rudele sau sa ajunga intr-un loc confortabil dupa un zbor nu tocmai usor -si nu vedeai decat cativa care stateau potoliti si nu se agitau ca sa gaseasca cu orice pret iesirea- nu-mi putea distrage gandurile indreptate catre el. In sfarsit, omul care tinea in mana buletinul meu imi ura bun venit in Barcellona, iar eu pentru a-mi arata recunostinta i-am raspuns pe un ton amabil insotit de o aprobare din cap : “Gracias”.

O sala mica se infatisa dinaintea mea si incercam sa o cuprind toata cu privirea si asteptam din clipa in clipa ca el sa apara si sa imi ureze bun sosit. Nu-mi venea sa cred ca ieri eram si discutam cu el in fata laptopului si astazi, poate chiar in urmatoarea clipa, urma sa-l vad cum era el de fapt, fara sa mai am acel sentiment de neputinta si de micime care ma incerca inainte. Ajunsesem aproape de iesire, si aproape ca ma pierdusem in noianul de oameni care ieseau fericiti cu persoanele dragi alaturi, cand zaresc pe cineva care semana cu el. Ma aflam chiar in spatele lui si simteam cum picioarele mi se inmoie, cand a intors capul si mi-am dat seama ca nu era cel pe care il cautam sau cel care, poate, ma cauta.

Era ora 14:10 si el intarzia sa apara. Un sentiment de dezamagire isi facu loc in acel moment in locul starii de entuziasm si priveam cum sala devenea tot mai goala. Eram intr-o sala de aeroport asteptand pe cineva pe care nu-l cunoscusem decat pe internet. Cat de naiva sa fi fost ?

50 de minute trecusera si nimic nou. Ajunsesem sa cunosc acel aeroport mic din Girona la fel cum mi-as cunoaste autogara din orasul natal, cand stateam si asteptam nerabdatoare masina ca sa ma duc la scoala, insa mi se parea ca sunt de o zi intreaga acolo si simteam cum timpul inca se dilata. Inca eram bulversata de ceea ce mi se intamplase si nu puteam sa ma gandesc ce o sa fac mai departe. Mi-am zis ca trebuie sa il sun si sa-l intreb pentru ce facuse aceasta fapta, insa imi trebuia foarte mult curaj. Mi-am luat inima in dinti si am inceput sa formez numarul de pe un telefon public. Suna. De 2 ori suna.

– Alo, tu esti ?

– Sunt cea pe care ar fi trebuit sa o intampini!

– Ah, tocmai ce am sosit!

-Unde ?

– Sa te iau!

-Nu te cred!

– Sunt chiar in fata aeroportului!

-Si eu!

– Radu, tu esti ?

– Chiar eu! Imi pare rau ca m-ai facut sa ma astepti, am incercat sa te sun sa-ti spun ca intarzii, dar telefonul tau nu avea semnal.

– Cum ai putut sa faci asta si sa ma faci sa cred ca totul a fost o joaca pentru tine ?