O peripetie a veacului nostru

Avionul a aterizat si o senzatie ciudata puse stapanire pe toata fiinta mea. Numai gandul de a-l vedea in carne si oase – nu numai pe Skype – imi facu tot trupul sa tremure de emotie. O emotie stranie dictata, in mare parte, de febra primei intalniri si de dorinta de a-l cunoaste si in realitate. Realitate pe care o doream in favoarea noastra. Speram sa fie exact asa cum il vedeam in fiecare seara pe Skype, cu acel chip senin care ma linistea numai privindu-l, cu acel zambet, uneori ironic, care ma destindea. Ma simteam in largul meu vorbind cu el si imi placea ca si el impartasea acelasi sentiment de plenitudine in timpul conversatiilor noastre nocturne pe internet si, cu toate ca nu eram de acord in multe privinte, intre noi se legase “ceva”, pe care niciunul dintre noi nu stia cum sa-l denumeasca; insa un lucru era cert : in fiecare seara, si eu cat si el, asteptam cu nerabdare sa ne logam si sa ne incepem discutia aventuroasa si neplictisitoare in fata webcamului.

Stateam cuminte si distrata la coada pentru a trece de punctul de control din aeroport cu mintea tot la el, si nici lumea care se grabea sa treaca imbulzindu-se in mod barbar de partea cealalta pentru a-si intalni rudele sau sa ajunga intr-un loc confortabil dupa un zbor nu tocmai usor -si nu vedeai decat cativa care stateau potoliti si nu se agitau ca sa gaseasca cu orice pret iesirea- nu-mi putea distrage gandurile indreptate catre el. In sfarsit, omul care tinea in mana buletinul meu imi ura bun venit in Barcellona, iar eu pentru a-mi arata recunostinta i-am raspuns pe un ton amabil insotit de o aprobare din cap : “Gracias”.

O sala mica se infatisa dinaintea mea si incercam sa o cuprind toata cu privirea si asteptam din clipa in clipa ca el sa apara si sa imi ureze bun sosit. Nu-mi venea sa cred ca ieri eram si discutam cu el in fata laptopului si astazi, poate chiar in urmatoarea clipa, urma sa-l vad cum era el de fapt, fara sa mai am acel sentiment de neputinta si de micime care ma incerca inainte. Ajunsesem aproape de iesire, si aproape ca ma pierdusem in noianul de oameni care ieseau fericiti cu persoanele dragi alaturi, cand zaresc pe cineva care semana cu el. Ma aflam chiar in spatele lui si simteam cum picioarele mi se inmoie, cand a intors capul si mi-am dat seama ca nu era cel pe care il cautam sau cel care, poate, ma cauta.

Era ora 14:10 si el intarzia sa apara. Un sentiment de dezamagire isi facu loc in acel moment in locul starii de entuziasm si priveam cum sala devenea tot mai goala. Eram intr-o sala de aeroport asteptand pe cineva pe care nu-l cunoscusem decat pe internet. Cat de naiva sa fi fost ?

50 de minute trecusera si nimic nou. Ajunsesem sa cunosc acel aeroport mic din Girona la fel cum mi-as cunoaste autogara din orasul natal, cand stateam si asteptam nerabdatoare masina ca sa ma duc la scoala, insa mi se parea ca sunt de o zi intreaga acolo si simteam cum timpul inca se dilata. Inca eram bulversata de ceea ce mi se intamplase si nu puteam sa ma gandesc ce o sa fac mai departe. Mi-am zis ca trebuie sa il sun si sa-l intreb pentru ce facuse aceasta fapta, insa imi trebuia foarte mult curaj. Mi-am luat inima in dinti si am inceput sa formez numarul de pe un telefon public. Suna. De 2 ori suna.

– Alo, tu esti ?

– Sunt cea pe care ar fi trebuit sa o intampini!

– Ah, tocmai ce am sosit!

-Unde ?

– Sa te iau!

-Nu te cred!

– Sunt chiar in fata aeroportului!

-Si eu!

– Radu, tu esti ?

– Chiar eu! Imi pare rau ca m-ai facut sa ma astepti, am incercat sa te sun sa-ti spun ca intarzii, dar telefonul tau nu avea semnal.

– Cum ai putut sa faci asta si sa ma faci sa cred ca totul a fost o joaca pentru tine ?

Iubire…

Un dans triumfător în doi
un cânt divin ca de poveste
un vânt ce-l poartă pe Amor în zbor
un vis din scânteieri fierbinți
Este iubirea nostră dragă…
un braț de fluturi viguroşi
un susur de dorințe animate
un foc ce arde neîncetat în piept
Este iubirea noastră sacră…

Muzica-un joc plin de mister

Muzica este un joc, un joc jucat pe portativ. Muzica este magie. Magia este creată de un echilibru între starea naturii şi cea a lucrurilor. Când oamenii sunt înconjurați de vreme bună, când toate lucrurile sunt rânduite cum se cuvine şi îşi urmează starea lor de drept, atunci muzica creează armonie. De muzică poți vorbi doar cu un om care a înțeles legile universului.
Ţelul suprem al existenței noastre este acela de a înfăptui cât mai multe lucruri utile pentru umanitate, de a ajunge la desăvârşire. Prin muzică putem ajunge la desăvârşire. Desăvârşirea depinde de intensitatea dorințelor şi pasiunilor noastre.
Muzica ne înalță, ne face mai buni şi mai senini. Ne alegem un anumit tip de muzică în funcție de starea pe care o avem. Dacă muzica este liniştită şi senină înseamnă că cel care o ascultă este împăcat cu sine, că şi-a găsit pacea sufletească. Dacă ascultăm spre exemplu o muzică mai “agitată” înseamnă că ceva este în neregulă, ceva ne frământă.
Pentru ca “dansul muzicii” să fie guvernat de frumusețe şi trăiri divine trebuie să cunoască o îmbinare perfectă de teme sau idei opuse, precum privarea şi libertatea, realitatea şi visarea…

In cânt te voi slăvi cu străşnicie,

In cânt te voi slăvi cu străşnicie,
Icoană sfântă ce nu te-am prețuit,
Că am plecat şi-mi pare-o veşnicie
Şi-acum iubirea pe loc m-a-nlănțuit.

Simt ba dulceață, ba amărăciune
O stăpânire şi o tulburare
Deşi născute din înflăcărare
Nu pot să fie în comuniune.

Un dor nestins de tine mă cuprinde;
Mă uit neputincios că nu-ți pot spune,
De teamă că voi fi din nou respins.

Amor în suflet focul mi-l aprinde
Și-a început privirea mea s-adune
Jăratec roşu ce pare de nestins.

Utopia simţurilor

Utopia simţurilor

 

De dimineaţă  m-am trezit într-o lume de vis, în “Dumbrava Minunată “a lui Sadoveanu, pictată în mii de culori glumeţe. În drumul meu presărat cu flori liliachii, privirea-mi  zglobie a alergat în vârf . Îndemnată de-al meu simţ, m-am împotrivit cu îndârjire să urmez calea-mi nepotrivnică. Mi –am zis : “ Îmi e îndeajuns aici!De ce să-mi pun la încercare norocul ?”.  Însă un gând  razleţ, mai degrabă uneltitor , nu-mi dădea pace. Aşa că împinsă de altcineva am plecat acolo, în deşertul  amăgitor. Impetuozitatea dorinţei  mă făcea să alerg, alergam pe nori de catifea, pluteam ancorată în peştera lui Iona. Parcă mă-nvârteam în cerc, în cercul unui vârtej. Trebuia să mă adun şi să scap teafară. Povăţuită de Sfânta Duminică am închiriat un talent şi m-am făcut nevăzută. Mi-am continuat călătoria, în acel vis profetic, încredinţată că trebuie să sorb  acea mireasmă din vârf. Zis si făcut! M-am ascuns sub pelerina timpului, la adăpostul nopţii, şi-am adulmecat izbânda. Întrezăream capătul drumului …

 

Jocul gândurilor

Jocul gândurilor

 

Mă uit în jurul meu. Întrevăd o turmă de gânduri răzlețe care nu-mi dau pace. O fi vreun soi de închipuire? Sau meditație? E totul confuz acum. În apa tulbure soarta mi-i nepotrivnică. Trebuie să mă adun, altfel totu-i în zadar. E prea devreme să renunț. Ambiția este de partea mea. Speranța că am să reuşesc îmi dă puterea necesară să mă avânt vijelios către un port al cunoşterii. Corabia nemuririi va fi gloria mea. Mă dezghioc de visuri, pârdalnice trăiri, şi mă încunun cu universul, al realității glob statornic. De vreun hârtop avea-voi parte, voi cere ajutor. Un sprijin mic, şi poate, lumea am  s-o dezgrop, şi dezrobind-o din pântecul pătat, voi cere-n schimb pământul ca să mi-l fac surat. Pe această roată văzut-am de toate. Și pomi şi munți şi râuri, de soare luminate, şi de un astru veşnic în noapte încuibate. Un joc ce se agață de sumbre străluciri, deopotrivă tainic şi împărat pe chin. Un chin ce aduce desfătări, şi mie, şi vouă, ai sorții jucători, în sala îndepărtată a vieții de apoi. Aievea mi se arată destinul îmbelşugat, ca într-un glob năprasnic şi fulgerător. Respir un aer dulce de izbândă îmbătătoare, care m-aduce astăzi pe culmi izbăvitoare. O izbăvire sură ce mă adoarme iară şi gândurile acuma încep să cam dispară. Mă cufund în somn şi cel ce mă veghează…e doar o umbră de mister!

Simţul veseliei

Simţul  veseliei

 

Simţul  “veseliei”  nu a mai reînviat odată cu vara, ca altădată. M-a părăsit şi el. Sunt victimă şi călău  în acelaşi timp. Acum nu trebuie să mai dau socoteală nimănui. Sunt pe cont propriu. La urma urmei, mai bine că s-a întâmplat aşa. Când pierzi ceva, încerci să umpli golul rămas cu altceva. La fel este şi în dragoste. Când te aştepţi mai puţin, găseşti biletul de adio pe noptieră. Sau, mai bine zis, un mesaj pe telefon, că e mai simplu. Şi atunci iţi găseşti alinarea în braţele unui Don Juan.

Pentru mine nu există “ieri”. Nu vreau să mai întorc capul după a mea fericire. Am înţeles că în viaţă nu există fericire, ci doar o plăcere stinsă cu oţet. Chiar dacă s-ar reîntoarce cu capul plecat distinsa fericire, eu i-aş închide uşa. Probabil că în acel moment voi purta masca mândriei. Nu mă las eu înduplecată aşa de uşor. E nevoie de multă răbdare. Poate de mai multă, decât a fost nevoie pentru construirea MARELUI ZID CHINEZESC (2.000 de ani). Viaţa nu trebuie luată în serios. Asta ar fi cea mai mare greşeală…